sâmbătă, 30 aprilie 2011

Despre prepeliţele japoneze

Coturnix coturnix sau prepeliţele comune sunt păsări migratoare din Asia, Africa şi Europa. Coturnix coturnix (prepeliţa europeană) este cea mai cunoscută, dar şi Coturnix japonica (prepeliţa japoneză). O anumită subspecie care a migrat între Asia şi Europa a fost domesticită pentru prima dată în China, fiind crescută ca pasăre de companie cântătoare. Prepeliţele domesticite au fost aduse dinspre China spre Japonia de-a lungul podului Korean (conform lui Howes, 1964). Oricum, prepeliţele au fost domesticite în Asia.

Primele consemnări cu privire la creşterea în captivitate a prepeliţelor în Japonia datează din secolul al doisprezecelea unde aceste păsări erau ţinute ca păsări de casă pentru cântecul lor. Se spune ca un împărat japonez s-a vindecat de tuberculoză după ce a consumat carne de prepeliţă ceea ce a condus la creşterea prepeliţelor în Japonia pentru carne şi ouă în a doua parte a secolului al nouăsprezecelea, iar în jurul anului 1910 prepeliţele erau crescute pe scară largă în această ţară. Intre 1910 şi 1941, populaţia de prepeliţe a crescut vertiginos în Japonia, mai ales în zona Tokyo, Mishima, Nagoya, Gifu şi în zona Toyohashi. Aceasta perioadă a însemnat şi expansiunea imperialismului japonez, iar domesticirea prepeliţelor s-a răspândit în China, Korea, Taiwan şi Hong Kong şi, mai târziu, în Asia de Sud.

Subspecia domesticită, Coturnix coturnix japonica, este numită "japoneză", dar este cunoscută şi sub alte nume: prepeliţa comună, prepeliţa-faraon, prepeliţa gri japoneză, prepeliţa migratoare japoneză. Denumirea corectă pentru Coturnix coturnix japonica este "prepeliţa japoneza"

http://www.oua-de-prepelita.ro/articles/Istoria_prepelitei_japoneze


De câţiva ani, creştem prepeliţe japoneze.














Acestea nu clocesc, dar am obţinut pui cu ajutorul unui incubator electric. Cât timp sunt foarte mici, puii sunt ţinuţi sub un bec.














La 6 săptămâni, putem separa femelele de masculi. Proporţia este de un mascul la 3 femele. Masculii care sunt în plus, sunt crescuţi separat. Au o carne foarte bună.

vineri, 29 aprilie 2011

Salvia


































Denumire ştiinţifică: Salvia officinalis

Denumire populară: salvie, jaleş, salcâm boieresc.

Descriere: Subarbust de cultură, bogat ramificat, înalt de 30-80 cm, cu tulpina şi frunzele acoperite dens de peri de culoare cenuşiu-argintie, frunze opuse, ovate, flori albastre-violacee, evident bilabiate, cu 2 stamine ieşite în afară, cu conectiv în forma de pârghie, în inflorescenţe spiciforme.

Habitat: Originară din zona Mediteranei, dar cultivată pretutindeni.

Recoltare: Frunzele se recoltează la scurt timp după sau la începutul înfloririi, în mai sau iunie. Se usucă la umbră, la temperaturi de sub 35°C.

Părţile utilizate: Frunzele.

Acţiune: Carminativ (care favorizează expulzarea gazelor intestinale), antispastic, antimicrobian, astringent, antiinflamator.

Indicaţii terapeutice: Salvia este un remediu clasic pentru inflamaţii ale gurii, gâtului şi amigdalelor, uleiurile sale volatile fiind benefice pentru membranele mucoase. Poate fi utilizată intern sau ca apă de gură pentru gingii inflamate şi sângerânde, limba inflamată sau inflamaţie generalizată a gurii. Este un remediu excelent pentru ulcere aftoase. Ca gargară ajută în tratarea laringitei, faringitei şi amigdalitei. Este un carminativ folosit în constipaţie. Administrat intern reduce transpiraţia şi poate fi utilizat pentru reducerea lactaţiei. Sub formă de compresă ajută la vindecarea rănilor. Indicaţiile specifice includ debilitate gastrică şi flatulenţa, transpirare în timpul nopţii, ulceraţii dureroase în gât.

Combinaţii: Pentru gargară în afecţiunile gâtului se poate combina cu sclipet (Potentilla erecta) şi plop alb.

Contraindicaţii: Evitaţi în timpul sarcinii, din cauza faptului că stimulează muşchii uterului.

Helianthus tuberosus















































DENUMIREA POPULARĂ: Topinambur, Rapacioica (rom), Topinambourg (fr.), Jerusalem Artichoke, Sunflower Artichochoke (engl.), Amerikanische Herdopfel, Bataten (germ), Topinambur (ital.)

DESCRIEREA PLANTEI:
Este o plantă perenă, sub forma de tufă, cu rizomi tuberculizaţi. Are înălţimea de 1-2,5 m.
Frunzele ei sunt etiolate, acoperite cu perişori aspri, cele inferioare cordat-ovate, iar cele superioare oblong-ovate. Limbul: 8-15cm X 5-8cm, verde închis dedesubt, lanceolate, aspre.
Florile au diametrul de 4-5cm, 12-15 petale, culoare galben strălucitor.
Fructele sunt achene.

CONDIŢII DE CULTIVARE:
Planta este lipsită de orice pretenţie, rodind chiar şi în soluri sărace. Poate fi expusă în soare direct. Suportă arşiţa, dar nu este sensibilă nici la frig, atâta timp cât tuberculul este în pământ. Îi este suficientă apa de ploaie. Este o plantă fără pretenţii.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Prepeliţe japoneze































Prepeliţele fac parte din ordinul Galliformes şi aparţin familiei Phasinidae, care a dat cele mai multe specii de păsări domestice.

Denumirea de prepeliţă se referă la păsări din foarte numeroase genuri, ca: Anurophasis, Coturnix, Excalfactoria, Margoperdix şi Synoicus, vieţuind în Eurasia, Africa şi Australia şi altele, ca: Laphartyx, Certonyx şi Colinus, răspândite în America de Nord.

Coturnix coturnix este prepeliţa comună, cunoscută în Europa şi unele zone din Asia nord vestică, zone în care este oaspete de vară şi de pasaj, care soseşte primăvara şi pleacă toamna pentru a ierna în Africa, Arabia şi India, specie care a rămas până astăzi aşa cum a fost totdeauna, o pasăre migratoare care se vânează în perioada legală.

Coturnix coturnix japonica este răspândită în Asia de vest, clocind mai ales în vestul Chinei, în insulele Sahalin şi în Japonia, unde specia este oaspete de vară şi de unde migrează pentru iernat în Asia de sud-est, insulele oceanice şi Taiwan.

Prepeliţa japoneză s-a pretat domesticirii, care era realizată în China, înainte de anul 1000, şi de unde a fost importată în Japonia. Aici a fost înmulţită şi perfecţionată, astfel încât, în sec. al XII-lea, documente japoneze evidenţiază extinderea creşterii prepeliţei domestice în principalele insule japoneze, mai întâi ca pasăre cântătoare şi apoi ca importantă producătoare de ouă.

După sec. al XIX-lea, creşterea prepeliţelor se răspândeşte mult, în perioada interbelică ajungând în Europa (mai ales în Italia şi ţările Iberice), pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, să se extindă în toată lumea, mai ales în America şi Europa, luând naştere ferme de mare capacitate, cu caracter de avicultură industrială.

Prepeliţa comună este specie sălbatică, în timp ce prepeliţa japoneză este o specie domesticită de multa vreme, care nu poate trăi în libertate în ţara noastră, este considerată o reală concurentă a găinii în producţia de ouă şi de carne.

http://www.fermierul.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=65

Prepeliţa japoneză

• varietăţi: aurii, cafeniu-deschis, maro închis, pestriţe, Tuxedo
• pot fi specializate atât pe producţie de ouă cât şi pentru cea de carne; faraon-ul este prepeliţa japoneză de carne (180-200g)
• în mod obişnuit, greutatea masculului este de 120g, iar a femelei de 150g
• calităţi: dezvoltare rapidă, rezistenţă la boli, maturitate sexuală atinsă la 40 de zile, ouat precoce şi abundent (cca 350ouă/an)
• ouăle prepeliţelor sunt cunoscute drept "medicamente", iar carnea acestor păsări este delicatesă
http://www.ghecon.ro/produse_prepelite.php